Pinned Travian: Path to Pandora

By using our site, you accept the use of cookies to make your visit more pleasant, to offer you advertisements and contents tailored to your interests, to allow you to share content on social networks, and to create visit statistics for website optimisation. More information

  • Travian: Path to Pandora



    Numele meu este Shu, sunt o pasăre de pradă natară. Locuiam în satul Nekhen, în ținuturile Travian, la câțiva kilometri de capitala natară Atum. Întreaga mea viață a fost dedicată servirii iubitului meu Împărat Natar Asur. Cu zece ani în urmă, am fost trimisă într-o misiune secretă pentru a descoperi un teritoriu nou pentru tribul meu, un teritoriu în care să putem prospera din nou. A fost o misiune lungă și dificilă, iar acum că am 40 de ani, mă întorc să-mi spun povestea.




    Pe drum înapoi spre tărâmul Travian, am descoperit că lumea, așa cum o cunoșteam noi, s-a schimbat. Era ciudat să văd asta. Totul arăta la fel, dar și diferit în același timp. Am decis să investighez în continuare și să îi transmit toate constatările mele Împăratului Asur. Trebuie să știți că Natarii sunt un trib foarte izolat; noi nu ne amestecăm cu triburile din afara zonei gri. Ei s-ar putea să nu știe ce se întâmplă, așa că trebuie să le spun. Și nu veți crede ce se întâmplă aici...
  • Reggia Latina




    Maiestății Sale Imperiale,

    Am ajuns în apropiere de Reggia Latina. Chiar dacă cunosc bine teritoriul, trebuie să menționez că acesta se simte nefamiliar. E ceva în aer...

    Oasele mele poartă amprenta numeroșilor munți și câmpuri pe care le-am traversat. A fost o călătorie dificilă și, uneori, destul de periculoasă. Trebuie să ne gândim de două ori înainte de a călători prin aceste meleaguri nepregătiți. Nenet, tovarășul meu de încredere, pare totuși complet neafectat de călătorie. Zboară prin aer la fel de ușor ca în prima zi când l-am găsit.

    Eram la kilometri distanță atunci când cele mai înalte turnuri ale satului roman au apărut la orizont. Satul se află la baza unui munte, care oferă nu numai protecție, ci și mine valoroase de fier. Acesta este înconjurat de păduri, lanuri și puțuri de lut bine poziționate. Aici, calea fiecărui lucrător este proiectată să fie cât mai scurtă posibil.

    După ce m-am apropiat mai mult, am putut vedea că întregul sat era înconjurat de un zid puternic de cărămidă. Impresionant. Nenet zbura în cercuri prin împrejurimi și croncănea pentru a mă informa că în curând vom fi în vizorul gărzilor romane. Am intrat în pădurea din apropiere și mi-am pus îmbrăcămintea romană.

    Mă intrigă și-n ziua de azi faptul că o civilizație atât de avansată încă mai poartă sandale. Când m-am îndreptat spre poartă, am văzut că gardienii patrulau sârguincios zona. Cu toate acestea, era pe înserate și o mulțime de muncitori se întorceau după o zi petrecută pe câmp. M-am amestecat ușor cu fluxul constant de săteni. Pentru a mă asigura că voi intra complet nestingherit, Nenet a croncănit tare și a început să zboare într-un mod straniu. Toată lumea s-a uitat în sus imediat. Romanii erau obsedați de profețiile legate de păsări...



    Odată intrat în sat, am fost uimit. Totul era în mișcare. Sute de voci strigau una la cealaltă, oamenii fugeau înainte și-napoi cu care pline de resurse și soldații defilau cu o sincronizare perfectă. Am trecut pe lângă o clădire mare, rotundă, cu o cupolă făcută în totalitate din aur. Afară staționau soldați fioroși. Mă întreb ce sau pe cine păzeau acolo? Am văzut cai adăpându-se dintr-un jgheab ce ar fi fost luxos chiar și pentru nobilii noștri.

    M-am decis să plec atunci când am întâlnit privirea unui om care se îndrepta spre mine. Mă privea cu asprime. Era îmbrăcat într-o tunică albă, o mantie roșie atârnând cu eleganță peste un umăr. Ar fi putut fi doar senatorul satului. Îmi știa secretul? Mi-am ținut respirația când a trecut pe lângă mine. Nu știa. Cu toate acestea, am realizat imediat valoarea potențială a situației, așa că am început să-l urmăresc. Senatorul a intrat într-o altă clădire grandioasă, cu două etaje și viță de vie ce se întindea pe pereți spre o balustradă ornată. M-am furișat lângă una dintre ferestre și am început să ascult.

    Senatorul vorbea cu ardoare cu un alt om. Acest om avea un accent puternic și l-a numit pe senator Gnaeus Titianus. Bine de știut. Se plângeau de un sat nu departe de aici, fondat de un popor nou care nu avea dreptul să își revendice zona. Sau așa credeau romanii. Aparent, acești oameni erau experți în producția de resurse. Am auzit un pic de invidie în vocea senatorului – ceva rar pentru un roman. Îmi era clar că trebuia să-i vizitez pe acești oameni. Eram pe punctul de a pleca atunci când am auzit senatorul menționându-le numele.

    I-a numit „egipteni”.



  • Maiestății Sale Imperiale,

    După ce am părăsit satul roman, mi-am început imediat călătoria pentru a vizita egiptenii. Satul lor, după cum am aflat, este numit Tanis. Câmpuri cu lanuri se înlocuiau treptat cu dune de nisip. Aerul era uscat și soarele ardea necontenit. M-am aprovizionat cu apă din satul roman, însă rezerva era din nou pe terminate.

    Nenet zbura înainte sârguincios. El m-a avertizat de multe ori despre imaginile false la orizont, pe care le-am confundat cu sate. Când am văzut în cele din urmă steaguri mari albastre și Nenet nu a obiectat, am simțit o mare ușurare. Câteva clădiri mari și cilindrice, cu acoperiș plat, puteau fi văzute de departe, acestea fiind mai înalte decât majoritatea clădirilor pe care le cunoșteam. Clădirile erau construite din lut, dar cu margini fine din piatră. Un simbol interesant orna fațada fiecărei clădiri.





    Am trecut pe lângă lanurile din împrejurimi, îndreptându-mă spre poarta satului. Cu toate că era amiază, mulți săteni lucrau neobosiți în arșiță. Mi-am îmbrăcat hainele egiptene cu mult timp înainte, pentru că aceasta era singura alegere potrivită pe o astfel de vreme. M-am asigurat că voi arăta ca un om de putere, pentru ca niciunul dintre gardieni să nu îndrăznească să mă ia la rost. Cu capul sus și o privire serioasă, am trecut pe lângă gardieni și am intrat în sat. Ei au devenit tensionați, însă un cuvânt greșit acum i-ar putea costa limba mai târziu.

    Bănuiam eu, însă acum știam secretul egiptenilor. Romanii munceau din greu, dar le plăceau și pauzele. Însă n-am mai văzut niciodată până acum oameni care să muncească cu atâta trudă. Lucrătorii transpirau și respirau cu greu și nici măcar cei care cărau cele mai grele cărămizi nu se opreau niciodată pentru a se odihni. Atenția mi-a fost captată de o clădire cu adevărat remarcabilă. Aceasta transporta apă prin conducte instalate cu ingeniozitate în întregul sat. Porțiuni de iarbă puteau fi găsite în apropierea conductelor, aducând viață unui teren altfel arid.




    Fascinat, mi-am continuat drumul. Între construcțiile cilindrice mari era construită o clădire mai mică, dreptunghiulară, cu un coș înalt. Pâinile se răcoreau pe o tejghea de lemn. Savurându-mi gustarea proaspătă, am zărit una dintre cele mai magnifice clădiri din sat. Aceasta avea două etaje și nu era construită numai din lut, ci și din calcar solid. Clădirea avea multe elemente lucrate meticulos și marginile sale erau împodobite cu piatră albastră. Această clădire era în mod evident importantă. Trebuia să mă uit înăuntru.

    Cu toată lumea la lucru, speram că nu va fi nimeni în interior. M-am urcat încet pe o fereastră. Camera era întunecoasă și rece. Pe unul dintre pereți atârna o mulțime de arme. Cu toate acestea, mă interesau mai mult pergamentele întinse pe o masă de lângă mine. Pe ele erau desenele unui sat străin și câteva schițe de care mari, care ar fi fost folosite pentru a transporta resurse. Egiptenii cu siguranță nu aveau astfel de invenții. Un zgomot a venit de la etajul al doilea. Trebuia să plec. Am mai aruncat o privire pentru a afla dacă aș fi putut obține numele acestui sat. Acesta era: Teutoburg. M-am decis.

    Următoarea mea destinație erau barbarii.



  • Maiestății Sale Imperiale,

    După o infiltrare reușită la egipteni, am pornit spre Teutoburg. Cea mai mare parte a călătoriei mele am petrecut-o printr-o pădure gigantică, care părea că nu se va sfârși niciodată. Noaptea, aerul era rece, însă îmbrăcămintea barbară din blană și piele mi-a ținut de cald. Copacii înalți și veșnic verzi se ridicau spre un cer senin, plin de stele, ce m-a ajutat să mă orientez în timp ce Nenet dormea pe umărul meu. După o scurtă perioadă de odihnă, am ajuns la Teutoburg. Eram înconjurat de ceața de dimineață.

    Primul lucru pe care l-am observat a fost mirosul de hamei proaspăt. Curios. Nu prea departe de mine, niște oameni tăiau lemne. Ei ridicau buștenii de parcă aceștia erau făcuți din pene și îi cărau în sat. M-am apropiat de tabăra de cherestea și am apucat unul din buștenii mai mici, care cu siguranță nu era făcut din pene. Cel puțin, acest lucru mi-ar fi permis să intru în sat fără probleme. Totuși, când am ajuns la porți, mi s-a părut că gardienilor nu le păsa deloc de mine. Ei jucau cărți și beau o băutură care mirosea a plante și citrice. Am devenit și mai curios.

    Am intrat în sat și am realizat că, în afară de zidul de pământ din jurul satului, totul era făcut din lemn. Privind în jur, am înțeles acum de unde venea mirosul. Era o cabană din lemn, cu un butoi de aproape aceeași mărime lângă ea. Butoiul era conectat printr-o conductă la două obiecte lungi cilindrice. În spatele clădirii erau mai multe butoaie mai mici. Unul dintre ele era deschis și barbarii își reumpleau cupele cu lichidul stocat în interior. Părea că le dă putere, dar și un simț ciudat al umorului.




    Am trecut pe-acolo și am luat și eu o gură. Avea un gust amar, dar mi-a încălzit obrajii. Totuși, eram aici pentru a dezvălui un alt mister: acele care mari pe care le-au desenat egiptenii. Așadar, mi-am continuat cercetarea, până când am dat peste o clădire cu două etaje și, lângă ea, un grajd. În interiorul grajdului se afla un car din lemn, în care ar fi putut încăpea trei persoane. Manopera sa era extraordinară. Nu departe de aici erau mai multe standuri mici poziționate unul lângă celălalt, fiecare prezentând bunuri valoroase, cum ar fi legume, oi, pâine și chiar bijuterii. Se pare că barbarilor le place comerțul.

    După ce am înregistrat tot ce am văzut până acum, am luat o pâine și mi-am continuat drumul. O clădire gigantică marca centrul satului. La fel ca cele mai multe clădiri de aici, aceasta avea acoperișul înclinat. Și totuși, era diferită. Mai multe acoperișuri mici erau așezate peste altele mai mari, pentru a crea mai multe zone distincte înăuntru. Probabil că această clădire era folosită în scopuri diferite. Pe ușă am găsit un simbol mare, albastru. M-am apropiat, pentru a-l inspecta. În acest moment am auzit strigăte de război.

    Războinici călare au apărut de nicăieri. Oamenii au sărit de pe cai și au început să jefuiască satul. Unii dintre ei deja se întorseseră cu sacii plini de pradă înainte ca barbarii să știe măcar ce i-a lovit. Viteza lor era incredibilă. Doi soldați s-au uitat la mine și au dat din cap unul celuilalt. Nu știu dacă m-au confundat cu altcineva, sau dacă știau că nu sunt de aici. Dar, înainte să-mi dau seama, m-au copleșit, mi-au legat mâinile, m-au aruncat pe un cal și m-au luat cu ei.

    Am călătorit o vreme. Când am ajuns, am fost aruncat într-o celulă, fără niciun cuvânt. Mi-au inspectat sacul, dar măcar nu mi-au putut citi jurnalul. Nenet s-a întors la mine pe timp de noapte și a reușit să desfacă funia ce îmi lega mâinile cu ciocul. Vă scriu acum cu teama că aceasta poate fi ultima mea scrisoare. Vă rog, spuneți-i soției și fiicei mele că am făcut tot ce mi-a stat în putere pentru a ajuta imperiul nostru.

    The post was edited 1 time, last by Yaenara ().




  • Maiestății Sale Imperiale,

    Trecuse o săptămână de când mă aflam în închisoare. Primeam zilnic pâine și apă, însă rugămințile mele rămâneau fără răspuns. Nenet mă vizita des, uneori aducându-mi alune sau struguri. Celula mea era mică. Mă uitam zi și noapte prin singura fereastră și așteptam. Și observam. Mi-am dat deja seama că cei care m-au capturat erau daci și că mă aflam în satul lor numit Celtica. Era un loc interesant. Reușeam să văd o casă cu două etaje, construită din piatră și consolidată cu lemn. Acoperișul era făcut din paie. În afara acestei case erau mai multe bucăți mari de piatră, iar un meșteșugar le sculpta pentru a face busturi și alte obiecte.

    Mai era o clădire pe care o puteam vedea din celula mea. Era rotundă, cu un acoperiș de paie și un coș de fum. Spațiul deschis din fața clădirii era îngrădit. Mai multe obiecte mici erau împrăștiate, inclusiv fierăstraie, frânghii și lanțuri metalice. Dacii îmi păreau sculptori iscusiți. De asemenea, îmi părea că se îngrijorau mereu de intruși.

    Gardienii treceau uneori pe lângă fereastra mea. Unul dintre ei încă mai avea sacul cu lucrurile mele. Aveam nevoie de jurnalul meu. Într-o dimineață, mi s-a dat pâine și apă, când o briză s-a strecurat pe fereastră. Cu acea briză au venit strigăte frenetice despre o invazie. Omul din fața mea a scăpat farfuria și a fugit afară. Ușa a rămas deschisă. În timp ce acest lucru părea a fi un dar divin, știam că ar putea duce la o soartă și mai rea. Am pășit ușor până la marginea celulei și am tras cu ochiul de după colț. Prin apropiere nu era nimeni. Doar o ușă care ducea afară.



    M-am apropiat de ușă și am deschis-o. Întregul sat era agitat. În poziții strategice au fost ascunse capcane. Pe pământ, mici formațiuni din pietre au fost date la o parte, dezvăluind o ascunzătoare pentru bunuri valoroase. Resursele au fost aruncate rapid înăuntru. Am zărit soldatul care avea sacul meu. Am început imediat să-l urmăresc, însă oamenii care alergau din și în toate direcțiile îmi îngreunau planul. Cineva a dat peste mine. Până când m-am ridicat, deja îmi pierdusem ținta din vedere. Nenet a croncănit. El urmărea soldatul în zbor.

    Am trecut pe lângă o grupare de corturi. Soldații alergau în grabă, armându-se cu sulițele și scuturile care erau stivuite acolo. Liderul lor, înalt și mustăcios, dădea ordine. Războinicii treceau călare pe lângă ei. Mă îngrijoram să nu fiu observat, însă toată lumea se uita înainte cu o privire foarte serioasă. Am ajuns într-o zonă larg deschisă unde se aduna majoritatea soldaților. În sfârșit, am revăzut soldatul. Însă sacul meu nu-l mai avea.

    M-am ascuns și am început să scanez locul căutându-mi lucrurile când s-au auzit strigăte despre sosirea inamicului. Străini. O armată întreagă de călăreți. Liderul dacilor a dat comanda finală. Toată lumea se pregătea de impact.

    Veneau hunii.



  • Maiestății Sale Imperiale,

    Hunii au sosit în Celtica și au adus cu ei teroare. Poarta satului s-a deschis brusc și o hoardă nesfârșită de războinici călare a năvălit în sat. Scuturile se rupeau, capcanele se închideau și soldații strigau. După câteva minute de măcel, bătălia s-a încheiat și victorioșii huni au început să jefuiască satul. Mi-am ținut ochii fixați pe lucrurile mele, cu speranța că praful s-ar fi așezat în curând și aș fi putut părăsi acest loc.

    Un grup de războinici s-a îndreptat spre sacul meu și l-a scotocit. Au deschis jurnalul, s-au oprit și au început să se uite în jur. S-au oprit atunci când ochii lor au ajuns în direcția ascunzătorii mele. Înspăimântat, am rămas complet nemișcat. Câteva momente mai târziu, s-au uitat unul la celălalt și au pus jurnalul înapoi în sac. Era ceva cu totul neobișnuit în comportamentul lor. Am încercat să le ascult conversația, însă erau prea departe. În timp ce se îndepărtau după ce și-au încălecat caii, mi s-a părut că i-am auzit menționând un nume: Gnaeus Titianus. Cu siguranță era o greșeală.

    Au lăsat în urmă un cal. Ciudat. Capcană sau nu, a trebuit să îi urmez. Am improvizat o ținută de-a hunilor, am urcat pe cal și am trecut prin porțile distruse ale satului Celtica. Mai apoi, mi s-a alăturat o altă bandă de războinici. Am încercat să mă integrez, însă, în mod straniu, aceștia nu îmi acordau deloc atenție. Cântau și sărbătoreau atacul reușit. Unii dintre ei s-au ridicat în picioare, dansând chiar pe cai în timpul mersului.

    Am călătorit prin pășuni și câmpuri pustii spre Askuzai, casa hunilor. Mă străduiam să țin pasul cu camarazii mei, care probabil învățaseră să călărească înainte de a putea merge! Nenet mă urmărea de la distanță. Probabil îi era frică de abilitățile mortale cu arcul, pe care hunii le-au arătat mai devreme. Satul era vizibil de departe, pentru că aici nu era nimic care să împiedice vederea. În această zonă totul părea a fi conceput în mod special pentru călăreți. Și totuși, se simțea ceva neobișnuit în această regiune. Era ceva ciudat în aer...


    Am intrat prin porți cu o viteză amețitoare, încetinind doar atunci când am ajuns într-o piață largă situată în centrul satului. Trupele care au participat la raid se adunau aici. În fața noastră se afla statuia unui războinic hun cu arcul în mână și călare pe un cal ridicat pe picioarele din spate. Hunii urlau de bucurie și spuneau povești despre atac, una mai curajoasă și mai puțin credibilă decât următoarea. L-am observat pe Nenet zburând în cercuri într-un alt colț al satului.

    Am descălecat și am pornit în direcția lui Nenet. Abia existau case tradiționale, însă am trecut pe lângă multe corturi. Fumul se înălța dintr-un coș mare aflat în aer liber, lângă o căsuță din lemn cu un acoperiș din pâslă. Un ciocan și o nicovală, precum și diferite alte arme și armuri erau plasate în jurul acestuia.

    Venea un zgomot din apropiere. Am trecut pe lângă un adăpost în care mai mulți cai mâncau iarbă proaspătă și se odihneau. Adăpostul avea două acoperișuri, unul din lemn și unul din pâslă. Fânul era depozitat într-un compartiment separat. Cu siguranță era ciudat să văd cai fără un hun călare. Am înaintat spre Nenet. El zbura deasupra unei clădiri de o dimensiune considerabilă. Clădirea avea stâlpi de lemn, pereți din fibre tari și un acoperiș din pâslă. Am mers spre ușa clădirii, care se afla între două boluri aprinse, și am intrat. M-am trezit într-o cameră spațioasă, circulară.

    Aici se afla senatorul, Gnaeus Titianus. Acesta îmi inspecta jurnalul înainte de a-și ridica privirea să mă salute. Pe fața sa a apărut un zâmbet. Apoi a început să vorbească. Mi-a spus că acum știa cine sunt. Și că, pe parcursul celor 10 ani în care am fost plecat, această lume se schimbase în întregime.